miercuri, 24 septembrie 2014

Marea cea mare

Sunt momente în existența noastră, independent de conștiință, de gândire, când simțim că nu ne mai identificăm ca și indivizi. Viața este o călătorie cu multe necunoscute, însă trebuie să ne păstrăm curajul, indiferent de obstacole. De-a lungul anilor, m-am împotmolit în mocirlă, am reușit să evadez cu puterea gândului, apoi am călcat într-un cui, sufletul mi-a fost redus la o stare de somnolență, iar am reușit să văd lumina (obscură, ce-i drept) și tot așa. O perioadă zbuciumată pentru un suflet neînțeles, dar încontinuu biciut, judecat, pus la colț, uneori tolerat, apoi iar mustrat.
Am obosit. Mă declar înfrântă de acest joc perfid al destinului și pun punct suferinței mult prea îndelungate. Mi-au trebuit ani ca să pot să ridic capul din pământ, regret că mi-a lipsit curajul, mă bucur, totuși, că l-am găsit într-un final. Sună de neînțeles, știu! De ce? Pentru că ne-am învățat să ne ghidăm după cutume și ne-am aruncat în mediocritate. Marea cea mare reușește să rămână în joc. Eu nu mai pot și nu mai vreau.
Rămân o scoică spartă, eșuată pe țărm în timp ce toți ceilalți își continuă drumul impus de val. Un ritm amețitor, o mișcare dată de unde, dar o mișcare de suprafață (nimic profund), o mișcare oscilatorie a vieții.
Prefer să fiu o scoică scuipată de mare, respinsă de marea cea mare, prefer sa îmi regăsesc liniștea și identitatea.
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;

Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,

Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

M-am intors

Wow! Am tras un chiul prelungit si nemotivat. Si mi-am pierdut si cei cativa putini cititori. Nu scriu pentru a fi citita, ci pentru a fi inteleasa. Am ajuns la perioada la care invat sa imi asum tot ceea ce fac. Sunt constienta ca asumarea implica si responsabilitate, dar trebuie sa invat sa fiu stapana pe deciziile luate.
Cand totul incepe sa doara si incepe sa si ne placa durerea mocnita este un semn ca traim. Da, suntem inca in viata! Incepem sa simtim tot felul de senzatii contradictorii si corpul si mintea o iau razna in tandem. Toata euforia devine un fapt de sine statator si ne transformam in niste mici cercetasi in cautarea unui absolut de neatins. Dupa ce alergam, de fapt? Totul este o mare minciuna si ne adancim in ea ... ne place sa sapam cat mai adanc pentru a acoperi durerea care musca avid din sufletul moscolit de mizeria cotidiana ce ne inconjoara. Mazga neagra isi intinde tentaculele si tindem sa devenim victimele propriei noastre existente (sa nu uitam ca ea este efemera, fragila si imprevizibila).
Avem curajul sa iesim in fata si sa ne strigam drepturile? Sa ne revendicam aceste necesitati? Sau ramanem niste lasi captivi in propria noastra viata?