miercuri, 24 septembrie 2014

Marea cea mare

Sunt momente în existența noastră, independent de conștiință, de gândire, când simțim că nu ne mai identificăm ca și indivizi. Viața este o călătorie cu multe necunoscute, însă trebuie să ne păstrăm curajul, indiferent de obstacole. De-a lungul anilor, m-am împotmolit în mocirlă, am reușit să evadez cu puterea gândului, apoi am călcat într-un cui, sufletul mi-a fost redus la o stare de somnolență, iar am reușit să văd lumina (obscură, ce-i drept) și tot așa. O perioadă zbuciumată pentru un suflet neînțeles, dar încontinuu biciut, judecat, pus la colț, uneori tolerat, apoi iar mustrat.
Am obosit. Mă declar înfrântă de acest joc perfid al destinului și pun punct suferinței mult prea îndelungate. Mi-au trebuit ani ca să pot să ridic capul din pământ, regret că mi-a lipsit curajul, mă bucur, totuși, că l-am găsit într-un final. Sună de neînțeles, știu! De ce? Pentru că ne-am învățat să ne ghidăm după cutume și ne-am aruncat în mediocritate. Marea cea mare reușește să rămână în joc. Eu nu mai pot și nu mai vreau.
Rămân o scoică spartă, eșuată pe țărm în timp ce toți ceilalți își continuă drumul impus de val. Un ritm amețitor, o mișcare dată de unde, dar o mișcare de suprafață (nimic profund), o mișcare oscilatorie a vieții.
Prefer să fiu o scoică scuipată de mare, respinsă de marea cea mare, prefer sa îmi regăsesc liniștea și identitatea.
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;

Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,

Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu