Wow! Am tras un chiul prelungit si nemotivat. Si mi-am pierdut si cei cativa putini cititori. Nu scriu pentru a fi citita, ci pentru a fi inteleasa. Am ajuns la perioada la care invat sa imi asum tot ceea ce fac. Sunt constienta ca asumarea implica si responsabilitate, dar trebuie sa invat sa fiu stapana pe deciziile luate.
Cand totul incepe sa doara si incepe sa si ne placa durerea mocnita este un semn ca traim. Da, suntem inca in viata! Incepem sa simtim tot felul de senzatii contradictorii si corpul si mintea o iau razna in tandem. Toata euforia devine un fapt de sine statator si ne transformam in niste mici cercetasi in cautarea unui absolut de neatins. Dupa ce alergam, de fapt? Totul este o mare minciuna si ne adancim in ea ... ne place sa sapam cat mai adanc pentru a acoperi durerea care musca avid din sufletul moscolit de mizeria cotidiana ce ne inconjoara. Mazga neagra isi intinde tentaculele si tindem sa devenim victimele propriei noastre existente (sa nu uitam ca ea este efemera, fragila si imprevizibila).
Avem curajul sa iesim in fata si sa ne strigam drepturile? Sa ne revendicam aceste necesitati? Sau ramanem niste lasi captivi in propria noastra viata?
