Sf. Albert cel Mare, ep. înv. (15 noiembrie)

Puţini sunt cei care ştiu că Piaţa Maubert din Paris îl aminteşte pe marele sfânt dominican comemorat astăzi. Numele Maubert este o contractare a cuvintelor Magnuos Albert, Albert cel Mare, strălucit maestru în teologie, filozofie şi ştiinţe naturale; la lecţiile sale, ţinute în universitatea pariziană, era o afluenţă de studenţi atât de mare, încât a fost nevoit să predea în piaţa publică, care de atunci îi poartă numele.

Albert s-a născut în jurul anului 1193, la Lauingen, în Bavaria. La vârsta de 16 ani, a fost dus de un unchi al său la Padova, spre a-şi completa studiile universitare. Aici s-a întâlnit cu Giordano de Saxonia, superiorul general al călugărilor dominicani, om de o mare cultură şi cu o viaţă spirituală deosebită. El l-a convins pe Albert să îmbrăţişeze viaţa călugărească.

În 1229, Albert a îmbrăcat haina călugărească a fraţilor predicatori şi a fost trimis la Colonia (astăzi Köln), unde se afla şcoala cea mai importantă a Ordinului Dominican. Ca un adevărat geniu enciclopedic, el a pătruns cele mai adânci taine, atât în ştiinţele naturale, cât şi în cele speculative. Interesul universal pentru cultură şi preocupările didactice au mers mână în mână cu străduinţa pentru desăvârşirea interioară, spirituală: „Doamne Isuse", se ruga el, „îţi cerem ajutorul tău, ca să nu ne lăsăm ameţiţi de cuvintele măgulitoare despre nobleţea familiei, despre prestigiul Cinului călugăresc, despre forţele de atracţie ale ştiinţei".

A predat în universităţile de Hildesheim, Freiburg, Regensburg, Strasbourg, Köln şi Paris. Printre studenţii săi l-a avut pe Sfântul Toma de Aquino, la care a descoperit însuşirile excepţionale de gânditor. Când superiorii i-au încredinţat sarcina de conducător al provinciei călugăreşti din Germania, Albert a părăsit catedra şi s-a dăruit cu totul acestei misiuni; a căutat să fie permanent la dispoziţia comunităţilor încredinţate, pe care le-a vizitat străbătând „per pedes apostolorum" diferitele ţinuturi ale Germaniei, cerşind de-a lungul drumului hrana necesară şi adăpostul pentru noapte. Ulterior, a fost chemat la Roma şi obligat să primească numirea ca episcop de Ratisbona (Regensburg). A devenit proverbială dezlipirea sa totală de comodităţile la care funcţia ce o îndeplinea îi dădea dreptul: „În casele sale de bani nu se afla nici un ban; nici o picătură de vin în butoaie, nici un pumn de grâu în hambare".

A condus dieceza numai timp de doi ani; apoi a cerut şi a obţinut să fie demis din de această funcţie şi s-a întors la viaţa călugărească în mănăstirea de la Würzburg, reluându-şi cursurile la Universitatea din Colonia. Ajuns la adânci bătrâneţe şi simţindu-se obosit, s-a îngrijit să i se pregătească un mormânt la care se ducea zilnic şi recita oficiul pentru morţi, cu gândul de a se pregăti de o moarte bună. A încetat din viaţă la Colonia, în ziua de 15 noiembrie 1280. Papa Pius al XI-lea l-a declarat sfânt în anul 1931, iar papa Pius al XII-lea l-a proclamat patron al celor care se ocupă cu ştiinţele naturale. Pentru calităţile sale extraordinare şi activitatea sa în domeniul învăţământului, i s-a acordat supranumele de „cel Mare" şi „Doctor Universal".

Prenumele Albert provine din alăturarea a două cuvinte germanice vechi: adjectivul berth = strălucitor, glorios, şi prescurtarea cuvântului adal = nobil; împreună exprimă ideea: „nobil plin de strălucire". Albert cel Mare i-a adăugat numelui său strălucirea cea mai nobilă: strălucirea sfinţeniei şi a ştiinţei.

Sursa : © 2010 - Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti