Emotii - trairi sub masca

Mereu mi-am zis ca eu nu-s nici cea mai afectuoasa, nici cea mai pupacioasa, nici cea mai plangacioasa. Nu am idee de ce, doar ca simt nevoia mai mereu sa sting orice semn de emotie care s-ar impregna in vreun fel pe chipul meu. Prefer sa invalui totul intr-o gluma, cu un zambet in coltul gurii, sa ma prefac ca nimic nu m-a miscat sau impresionat, ca doar sunt de piatra. Am descoperit de curand ca nu mai poti ascunde chiar totul - cred ca varsta e de vina :-))
Zi mareata, zi de scoala, prima zi de scoala, cu scolarita de mana si una bucata sotz de cealalta - flori, aparat foto, plus ajutoare ( za nashu' ), pornim voiniceste spre scoala ( eu cu inima cat un purice, cu un nod in gat - uff! parca retraiesc si acum emotiile acelei zile ) ; suntem primii in dreptul liniei cu I B - ne asezam in linie, adica doar M, noi degajam sa aiba copilul aer sa respire ( plus ca nu am vrea sa o coplesim cu emotiile noastre evidente - mai ales ca e usor agitata ca nu stie despre ce e vorba ). Incepe festivitatea de deschidere, M e undeva mult in spate ( caci ceilalti viitori colegi cu parintii de mana s-au postat in fata ei, iar apoi au fost impinsi spre linia cu I B, unde ea era asezata regulamentar - dar ce sa mai discutam, detalii :-) adica le-as zice romanisme, ca tot sunt ale noastre si nu ne supravietuim fara ele.
M-am tinut barbata pana au inceput cu Gaudeamus si podul de flori sa intre bobocii .... auci!....imi tremurau ochii ca-n desene animate....dar am revenit repede pe linia de plutire. M-am redresat, m-am leganat de pe un toc de 10 cm pe celalalt :-) si, bineinteles, ca am depasit elegant si pe tocuri situatia creata.
In clasa iarasi balamuc, multi copii, si mai multi parinti....munti de flori..ghiozdane, sosete albe, pampoane si culoare. Un spectacol usor burlesc - dar sa dam vina pe emotiile create de momentul in sine. A urmat sedinta cu parintii. Aici spectacolul a fost desavarsit. Stau si ma intreb de unde au dascalii atata rabdare ? Cred ca au un program misterios pe care il activeaza inainte de intalnirile cu parintii. Nu am mai asistat de ceva vreme la o parada de idei - nu dintre cele stralucite - atat de picanta ( imi vine in minte Cascadorii Rasului ).

Si uite ca am trecut de prima saptamana de scoala, a inceput si a doua. Credeam ca lucrurile incep sa se aseze si pot si eu sa vad cu ce se mananca scoala in zilele noastre.
Nu am reusit inca sa relationez cu Doamna, caci e mereu asaltata de parinti care roiesc in jurul ei si o bombardeaza cu tot felul de "probleme" inchipuite, daca e sa ma intrebati pe mine. Vreau si eu sa stiu cum se descurca M, tanjesc de fapt dupa o farama de informatie in acest sens, insa cred ca e mai bine sa astept si sa ii las Doamnei un pic de spatiu . Macar din partea mea ( sper ca atitudinea mea sa nu fie luata drept dezinteres total fata de institutie/copil/educatie ).
Ar fi ideal ca acest interes crescut - atat al parintilor, cat si al elevilor - sa se manifeste si pe termen lung, nu doar in clasele primare. Acum se lupta pentru prima banca, iar peste cativa ani nu vor mai sti cum sa se ascunda prin fundul clasei ; un paradox clasic.
Nu vreau sa termin intr-o nota pesimista, imi place scoala, imi place Doamna, imi place clasa, imi place banca :-) Imi vine in minte Doamna mea, doamna Veniamin pe care am iubit-o tare mult si cu care inca mai tin legatura. Imi vin in minte anii de gimnaziu cand am avut cei mai faini colegi si cel mai unit colectiv ( de care nu m-am mai lovit pana astazi ).