Sufletul se înghesuie într-un colț, stingher și se simte luat la rost. Ar vrea să se ascunda cât mai adânc printre gunoaiele putrede care îl macină de ceva vreme încoace. Nu vrea să iasă la lumină, preferă să se acopere de buruienile devoratoare de sentimente. De ce ar ieși? E mai ușor să stea și să se scalde în mocirla lipicioasă, molipsitoare, contaminată. Pentru a răzbi spre lumină e nevoie de efort, de luptă...el preferă confortul mlaștinii și se bucură de o stare de bine relativă, amăgitoare, falsă. Începe să creadă în metempsihoză, să o vadă ca fiind singura soluție salvatoare. Se complace în starea actuală, amăgindu-se cu iluzii eterne, sperând că prin moarte va cuceri viața veșnică (se va purifica, în sfârșit!).
Trecând de la termenii complicați la ziua aceasta mohorâtă de primavara în picaj (la fel ca sufletul meu intoxicat de prefăcătorie), nu pot să zic decât că suntem mai mult decât o carcasă obosită ce bântuie printre betoane și asflat; putem mai mult de-atât, putem răzbi dincolo de mocirlă sau cel putin asa îmi place să cred. Suntem niște mimi în trecere prin ceea ce numim existență. Suntem atât de buni în ale simulării, încât tindem spre perfecțiune, am ajuns să mimăm tot.
Începe curând o saptamână specială pentru mulți dintre voi/noi ; un drum al purificării, dar nu prin metempsihoză (începe să îmi placă acest cuvânt :-) )
Cred că ploaia de afară îmi crează o stare bacoviană :-) și nu îmi vine în minte decât "Plumb" și plumbul din picioarele mele înrobite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu